Acasă Mamici talentate Am mai învins o frică! Voi ce frici aveți?

Am mai învins o frică! Voi ce frici aveți?

Poza de mai sus nu este ca să anunț că am permis de conducere și că merg ca turbata cu muzica la maxim prin oraș sau că mă aflu în drum spre ai mei ca să sărbătorim asta așa cum visez. Nu, este poza făcută de azi de la cea dea doua oră de conducere. Și este ca să vă povestesc cum mi-au trebuit 14 ani ca să mă înscriu la școala de soferi și apoi un an după ce m-am înscris ca să ajung să fac prima oră de conducere. După prima oră( deși mi-a plăcut maxim) mi-a mai trebuit încă o lună și jumătate ca să pun cu adevărat burta pe carte și fundu-n mașină!

Da, am avut multe, enorm de multe frici în legătură cu permisul, dar să vă spun:

Povestea începe înca de pe vremea când eram adolescentă și începusem să fiu în relații bune cu tata. De pe atunci de când aveam visuri, ca orice copil care viseaza să crească și să fie pe picioarele lui.

Era visul meu și al tatălui meu să dau de permis și să-mi ia mașină. Mă vedeam într-o mașinuță mică și roșie,conducând cu o mână și dansând cu cealaltă. Îl vedeam pe tata mândru de mine, de ziua în care voi lua examenul, de zilele în care voi parca mașina în fața porții lui sau de momentele când îl voi plimba. Apoi eu si tata ne-am certat, eu mi-am luat viața în piept, aia de adult, voiam familie, iubire și copii. Atât. Nu mi-au mai trebuit permis, carieră, facultate, nimic.

Iar într-un an… La câteva zile după ce împlinisem 22 de ani… Tata a murit. A murit cumva cu tot cu visul meu, al nostru și ca și cum nu ar fi fost suficient s-a întâmplat fix în săptămâna în care el depusese dosarul pentru școala de șoferi,fix în perioada în care venise acasa pentru permisul de conducere.

Asta a avut un impact mare asupra mea și nici măcar nu am conștientizat. Mi-am spus ca un copil plângacios, bătând din picior că dacă tata nu mai e nu mai vreau să indeplinesc acest vis și oricum mi se râdea în față de către cineva care se presupunea că rolul lui era să mă susțină, așa că am spus tacit adio și m-am resemnat că sunt născută pentru a sta pe locul din dreapta și atât.

După ani în care doar adoram pur și simplu femeile care conduceau am început să mă întreb de ce am renunțat la acest vis. Atunci mi-am spus că tata avea să fie mândru și de acolo de sus dacă chiar există viață după moarte și că sigur el și-ar fi dorit să nu renunț la acest vis. Așa m-am dus fix acum un an și m-am încris. Mi-am luat cărțile, descarcat aplicații și am fost convinsă că în câteva luni voi avea permis de conducere.

Ei, bine, lucrurile nu au stat deloc așa, pentru că în mine erau deja niște frici care mă țineau pur și simplu pe loc. Începusem să mă întreb: dacă mor ca tata în timp ce învăț pentru permis? Dacă fac accident și sunt cu copiii în mașină? Dacă nu o să pricep nimic din carte și mai ales la conducere? Dacă, dacă, dacă… Până când am înțeles că cea mai bună armă pentru frică este să faci fix lucrul care te sperie. Nu am crezut în asta, am zis că și cărțile astea poate mai mint, până când am început să înving frici, una câte una. Mi-e frică să mă duc în x loc să fac y lucru? Mă duc. Ce se poate întâmpla? Așa am realizat că tot ceea ce trebuie să fac este sa acționez. Din prima m-am simțit ca și cum conduceam de o viață. Cu greșeli, desigur, știam doar volanul la o mașină, însă iată-mă azi dornică să învăț zi și noapte și să fac conducere zi de zi. Și asta fac. Conduc și învăț. Mi-am luat timp și mi-am învins frica ca să-mi realizez unul dintre cele mai mari visuri. Este obiectivul meu, acolo scris în cap de lista pe coala aia albă.

Știu, pare banal pentru unii. Și pentru mine acum când văd că de fapt nu îmi era frică de mașină(așa cum mă mințeam), când realizez că mi-au trebuit ani de zile să realizez ceva ce este atat de simplu.

Frumos este că treaba asta functionează în orice domeniu și dacă facem fix ceea ce ne sperie vom realiza că de fapt nu ne sperie nimic și că totul este în mintea noastră.

Voi ce frici aveți? Ați renunțat și voi la vise și ați îmbrățișat fricile și scuzele și nu pot-urile? Niciodată nu e prea târziu să ieșim din zona asta de confort, care nu duce la nimic bun! Niciodată!

Articolul precedentÎn spatele unui blog se află un om
Articolul următorPlâng și tac

2 COMENTARII

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Cele mai citite

Recomandări

Ultimele articole

Comentarii