Acasă Despre copii Bătaia nu vine din dorința de a educa, ci din durerile pe...

Bătaia nu vine din dorința de a educa, ci din durerile pe care le purtăm in suflet

0

De când m-am mutat și locuiesc fix lângă un parc destul de mare și cunoscut în cartierul meu, merg aproape zilnic cu cea mică acolo. E obositor! Rar se întâmplă să nu mergem, asta atunci când sunt foarte obosită. Dacă ar fi după mine aș lua un cort din ăsta pentru noi două și aș sta băgată cu ea acolo, să nu aud și să nu văd ce se întâmplă în jurul meu. Apropo, are cineva cort din ăsta?(link afiliat). Mă bate gândul să iau unul pentru copii. Cel mare iubește să îi fac cort, mă pune să unesc scaune, să pun cearșafuri, pături, aduce și pernele sub el, cred că i-aș face o bucurie cu acest cort, însă nu știu cum este, dacă merită investiția, așa că aștept opinia voastră, poate a cumpărat cineva.

Spuneam că m-aș ascunde acolo, într-un cort, nu ca să nu mă vadă cineva, ci ca să nu mai văd eu atâta nebunie în jurul meu. Să nu mai văd părinți care judecă din priviri, să nu mă mai trezesc eu,  judecând mame, să nu mai reacționez cu sufletul, din fricile, durerile și frustrările mele. Aș vrea să am puterea și răbdarea necesară de a merge la o mamă nervoasă, care își ceartă sau lovește copilul și să-i explic că o înțeleg, că o cred, că nu e singură, că nu o judec cu sufletul meu, ci reacționez din cauza durerilor mele.

Nu reacționez des, aș spune deloc dacă nu aș fi făcut-o acum o săptămână.  Nu intervin atunci când văd mame care își lasă copiii să lovească, să scuipe, să vorbească urât, atrag atenția  doar dacă astea se întâmplă vizavi de copiii mei.  Nu e treaba mea să le fac educație, știu că nu aș schimba nimic, chiar dacă știu că multe mă veți contrazice și veți spune că greșesc și că așa nu se va schimba nimic, că schimbarea pleacă de la noi, bla bla bla. Da, schimbarea pleacă de la noi, însă nu judecând, nu trăgând de mânecă o mamă care greșește, ci înțelegând, ascultând.

Săptămâna  trecută am reacționat urât. O mamă  își bătea copilul de vreo 4-5 ani  cu palmele peste gură.  Nu am văzut de multe ori în parcuri atâta furie, dar sunt convinsă că se întâmplă în multe case. În văzul tuturor mamelor, taților și copiilor. Chiar lângă o alta familie, soț, soție și doi copii. Cel mic urla efectiv, mama urla și ea și îi spunea să tacă că îl omoară:

,,-păi mă mai rog eu mult de tine, a?

-nu mai daaa

-taci, taci când îți spun că te omor cu mâna mea!”

Copilul urla și mai tare, ea lovea și mai des și îl trăgea de urechi. Eram fix lângă ei, doar ce ajunsesem cu fetița mea, care nu părea încântată de ceea ce vedea.  Mai punea o lopată de nisip în găleata ei galbenă, mai trăgea cu ochiul la scandalul care părea că nu se mai oprește. Nu am avut nici cea mai mică intenție, însă m-am trezit vorbind:

  • gata, doamnă, gata, ajunge! nu-l mai umiliți atât, vă rog!
  • păi cum mă, doamnă, mă, să dea cu pietre în oameni? Îi spusei de zece ori să nu o mai facă, nu mă ascultă!
  • vă rog frumos să încetați, nu pot să mai privesc cum îl loviți!
  • da’ stai acolo liniștită, nu e treaba ta! nu ai niciun drept să vii să-mi spui mie cum să-mi cresc copilul!
  • nu am, dar copilul dumneavoastră are drepturi!
  • ce drepturi, doamnă?te găsiși tu deșteaptă să îmi spui mie cum să-mi cresc copilul, parcă îl omorâi cu o palmă la cur! e treaba mea ce fac cu copilul meu!
  • nu e, e și a mea! Poate vreți să sun la protecția copilului!
  • iaaaa, și ce să-mi facă?nu suni? hai, sună! eu nu sunt o mamă bună? Protecția copilului se bagă doar dacă nu îi dau să mănânce, beau, nu am grijă de el, nu pentru bătaie, bătaia face parte din educație! eu îmi educ copilul, doamnă! Ori te pomenești că tu nu ai luat două la cur când erai mică, noi cum am fost crescuți?

Lumea se uita, eu fierbeam, am lăsat-o să vorbească, îmi dădeam seama că nu voi rezolva nimic, că nici eu nu am procedat corect, că o rugasem să nu mai umilească copilul, dar eu o pusesem într-o situație jenantă, când defapt aș fi putut să procedez altfel.  Măcar copilul scăpase cât timp eu mă certam pe subiectul,, drepturile, educația și protecția copilului”. Ea a mai vorbit mult după, semn că nu a înțeles nimic, ba chiar era aprobată de colega cu care împărțea aceeasi bancă și sunt convinsă că tacit au aprobat-o multe mame.

Aș vrea să vă spun că sunt o mamă perfectă, numai lapte și miere cu copiii mei, că eu nu mă pierd cu firea niciodată și că ai mei copii nu știu cum sunt eu obosită, sleită de puteri, cu nervii întinși la maxim. Aș vrea, dar v-aș minți și pe asta nu pot să o fac.

Nu am reacționat așa pentru că eu sunt un exemplu de mamă, ci pentru că m-am văzut în acea mamă, în acel copil, în acea situație. Am retrăit oboseala, nervii, stările de  ,,nu mai pot” ale mamei și frustrarea, durerea, rușinea prin  care trecea copilul. Am empatizat mai mult cu copilul umilit, am reacționat ca atare. Mi-am amintit de mine- copilul, am uitat atunci de mine-mama. Nu am fost mândră de reacția mea, semn că și acum mă gândesc la acea situație, la acea mamă, la copil, la ce aș fi putut să fac și nu am făcut.

La prima mea ședință de terapie am cerut să-mi vindec relația cu copiii mei:

,,- Vreau să salvez relația cu copiii mei! nu sunt o mamă așa cum mă visam. Eu mi-am dorit copii de când eram puștoaică, mă visam cea mai bună și înțelegătoare mamă. Nu vreau să mă mai pierd cu firea în fața lor.

-Raluca tu ești bine cu tine?

-Nu sunt!

-Și cum crezi că vei putea fi bine cu cei din jurul tău?Ca să ai relații bune cu ceilalți, trebuie să ai o relație bună cu tine!”

Am înțeles atunci toate accesele de furie, toate crizele pe care le făceam, toate nopțile de ,, nu mai pot, nu sunt o mamă bună!”

Am înțeles că toate astea sunt despre mine, nu despre copiii care nu mă ascultă.

Am înțeles că nu pot să nu mă enervez dacă în mine zac furii vechi, dureri mari, frustrări nespuse. Și mie mi s-a spus atunci când plângeam că e rușine să o fac, să tac că iau bătaie, să mă calmez că…știm asta bine, așa cum spunea și mama din parc, bătaia făcea parte din educație, o primeam în funcție de frustrările și durerile părinților, nu în funcție de năzdrăveniile pe care le făceam. Am avut noroc că nu am luat bătaie multă, dar aia puțină îmi amintește exact ce aș vrea să uit și nu e chiar așa usor…

Am greșit reacționând așa, dacă aș fi mers lângă mama și copilul din parc, dacă aș fi încercat să calmez mama, să o ascult, aș fi înțeles de ce a reacționat așa, dar nu asta era important, ci faptul că sunt convinsă că aș fi făcut-o pe ea să înțeleagă de ce procedează așa, că palmele peste gură nu înseamnă educație, ci altceva, ceva care doare și nu mai trece decât în cabinetul unui terapeut și muncind luni sau poate ani cu tine.

Nu faceți ca mine, nu  rezolvați nimic! Crizele de nervi  ale unei mame nu se vindecă cu săgeți aruncate spre ea. Oamenii au nevoie să fie ascultați, înțeleși, să li se dea soluții, să li se spună că va trece, că va fi bine. Oamenii au nevoie uneori doar de o îmbrățișare, chiar atunci când par cei mai răi de pe pâmânt, pentru că nu există oameni răi, exista doar dureri mari! Pentru mine a fost o lecție și sunt convinsă că nu întâmplător am văzut acea scenă, doar vindec dureri, sunt atentă la reacțiile mele, învăț să devin un om mai bun cu mine și cei din jurul meu.

Voi cum ați fi procedat?

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.