De ce merg la copiii de la Sfântul Mina?

Pentru publicitate! Aşa spun gurile rele şi mie nu îmi place să le stric apele. Le spun ceea ce vor să audă şi merg mai departe.  Da, sunt atât de neinspirată încât imi fac publicitate la nişte copii care mă întreabă cum mă numesc de fiecare dată când merg la ei. Sunt copii cu dizabilitați, cei care nu au dizabilități oricum nu au telefoane. Câțiva mai mari au, dar nu au nici credit şi nici internet. Şi dacă ar avea nu mi-ar citi mie blogul. Pe bune, chiar nu îi interesează ce marcă de pamperşi folosesc eu la fiică-mea, unde am fost în vacanță sau câte nopți nu am dormit.

Roxana cea cu sufletul bun si pur

Inițial mi-am propus să merg o dată pe an şi acea zi să fie ziua în care i-am întâlnit pentru prima oară. Patru august. Ziua în care melodia lui Mihai Constantinescu a rămas melodia mea de suflet, care mă duce cu gândul la ei. Da, la ei. Nu la alți copii. Nu la ai mei, ci la copiii de la Sfanta Mina.

Apoi am realizat că o zi pe an ar fi ca şi cum nu aş face nimic.  Nu ar fi suficient pentru ei. Au atâta nevoie de dragoste încât doar dacă m-aş muta acolo cu încă zece oameni aş reuşi să schimb ceva în viețile lor, cu adevărat.

Vedeți voi, scopul meu nu este să mă duc la ei şi să ne punem poze pe facebook despre cât de bună sunt eu. Scopul meu este să vă arăt cât de buni puteți fi voi. Pentru că puteți. Nu trebuie să aveți sponsori, să faceți petrecere, să duceți mascote, baloane şi alte lucruri. Eu credeam că ar trebui să fiu milionară ca să pot face asta, dar nu. O dată am fost cu 40 lei la ei. Atât m-a costat. Am cumpărat câte o napolitană pentru fiecare şi am fost cu o viitoare mămică la ei. S-au bucurat la fel de mult să mă vadă. M-au pupat şi îmbrățişat la fel ca atunci când le-am organizat petreceri pentru că ei au nevoie de iubire, nu de lucruri. Ei au nevoie să fie îmbrățisați şi să îmbrățiseze. De asta am pus poze, de asta am făcut live. Ca să vedeți. Ca să vă luați inima în dinți şi să mergeți. să prindeți curaj, dacă dorința există. Nu la copiii ăştia neapărat, ci la orice copil care are nevoie de oameni. E simplu. Credeți-mă!

Cândva v-am spus povestea mea. Nu am de gând să repet sau să dau mai multe detalii. Realizez de fiecare dată când merg la ei cât de norocoasă am fost cu familia mea. Realizez că am fost exact în situatia multora de acolo şi că dacă unchiul meu nu m-ar fi luat la ei, azi nu aş fi fost nimic din ceea ce sunt acum. Am stat puțin de vorbă cu fiecare fată mai mare de acolo. Sunt copii care provin din familii cu situații crunte şi ajunşi aici. M-am interesat ( atât cât au avut voie să-mi spună doamnele) despre situația lor, despre cum au ajuns acolo şi ce se va întâmpla mai departe.  La una dintre fete i-am luat numărul de telefon şi i-am promis că o voi suna. Roxana s-a ataşat atât de tare de mine încât a plâns atunci când am spus că mă pregătesc să plec, apoi și-a cerut scuze, mi-a dat o brătară ca să nu o uit și am lasat-o cu ochii în lacrimi. Recunosc, atât de iubită şi apreciată nu m-am simțit niciodată până la vârsta asta.

Iată, ați putea să considerați că şi ăsta este unul dintre motivele pentru care merg la ei. Ca să mă simt iubită. Imi place să primesc iubire sinceră şi pe asta o poți primi doar de la copii. Ai tăi sau ai altora.

Pentru că sunt om.  Sunt om  şi nu sunt cel mai bun, dar vreau  ca atunci când nu voi mai fi pe pământul ăsta să las ceva bun în urma mea. Nişte urme pe care să-mi calce copiii, nişte fapte pe care să le facă şi alți oameni, nişte poveşti  pe care să le citească oricine va avea nevoie de ele.

Nu ştiu să trăiesc altfel. Nu am făcut mult bine la viața mea. Am încercat să nu fac rău, dar cu siguranță am făcut. Nu ştiu să fiu indiferentă, să port ranchiună sau să nu întind brațele atunci când cineva, oricine, are nevoie de ele. Şi dacă cineva poate să mă judece pentru asta este liber  să o facă.

Ultima oară când am fost la ei mi-am promis înainte să ies pe uşă că voi lua o pauză de la ieşirile în offline. Mi-am lăsat fețita bolnavă acasă şi nu este prima oară când familia mea a picat pe locul doi. Am zis că este timpul să mă retrag până când cea mică va merge la grădi şi voi putea să fac ceva fară să îmi neglijez familia, dar nu pot. Nu pot să nu mă întorc la copiii ăia mulți care mă strigau aproape disperați, care se agață de orice om care merge cu mine acolo, care spun ,, te iubesc-ul” ăla atât de sincer!

În preajma sărbătorilor de iarnă voi merge din nou la ei. Nu ştiu ce şi cum voi face, dar am promis că primul brad din 2017 îl voi împodobi cu ei.

Nu contează din ce oraş eşti, te rog fă şi tu asta pentru cineva! Pentru o mamă care îşi creşte singură copiii, pentru nişte copii ai nimănui sau pentru un bătrân de care au uitat toți cei pe care i-a crescut. Nu pentru a ți se întoarce binele făcut, nu se întoarce nimic aşa, ci pentru binele lor, un bine de care au atâta nevoie şi care pe tine nu te costă nimic ca să-l faci! Doar așa putem schimba ceva în lumea asta. Să nu ne mai plângem , să facem!

1 thought on “De ce merg la copiii de la Sfântul Mina?

Lasă un răspuns

%d blogeri au apreciat: