Despre abandon și ,,nu ești bună de nimic”. Aha-ul de la prima ședință de terapie

Știți, părinții mei m-au abandonat atunci când eu eram un omuleț. Mică, atât de mică încât nici măcar nu îmi amintesc mare lucru despre acea perioadă. Mi-o amintesc vag pe mama că a venit să ma ia în vizită, îmi amintesc un gest de gelozie la adresa surorii mele. Despre tata îmi amintesc cel mai mult. Cum fugea de mine și după mine, cum oscila între responsabilități și renegare. Îmi amintesc cum tânjeam după atenția și dragostea lui, dar și cum mă ascundeam în podul casei și-mi țineam respirația. Nu voiam să mă găsească. Nu voiam să mă mai mintă că mi- o aduce pe mama, nici că într-o zi vom fi o familie.

Pe de altă parte, am crescut într-o familie frumoasă. Am un model de familie, model după care am vrut mereu să trăiesc, așa visam atunci când eram adolescentă, așa visez si azi. Banii erau la comun, problemele se discutau întotdeauna, comunicare multă între adulți și cu copiii, planuri, râsete, jocuri de familie, voie bună. Seri în familie pe care le port în suflet și din care mă hrănesc și azi.

Nu mi s-a vorbit niciodată, dar niciodată urât despre mama. Nu am fost niciodată pusă în situația de a alege, nici nu am avut de ales, defapt. M-au iubit ai mei ca și cum aș fi fost copilul lor, însă nu era ca și cum eu nu știam că nu sunt părinții mei, nu e ca și cum atunci când îmi doream ceva, ceream.   Doamne, cât m-am chinuit să pot să o strig pe mătușa mea ,, MAMI”! Nu am reușit niciodată, știam că e mătușa, care mă iubește, care m-a salvat, careia cumva i-a fost milă să mă lase cu tata și mama vitregă. În schimb, toate soțiile, amantele, femeile cu care tata venea,  poate doar o dată în vizită, au fost ,, mami” pentru mine.

Ce mesaje am primit în copilăria mea frumoasă? Unele pe care le port și acum în spate, unele care mi-au marcat nu viața de copil, ci asta de adult, de mamă, de soție, de prietenă, de fiică, de nepoată, de tot ce sunt eu ca OM.

Deși azi am înțeles motivele pentru care am cunoscut-o pe mama abia la 21 de ani, deși sunt mamă la rândul meu și empatizez cu toată durerea pe care a simțit-o mama mea, trăind fără mine, eu am ,, știut” mereu că:

  • ,, nu sunt un copil și mai târziu un adult suficient de bun” Altfel de ce m-ar fi părăsit chiar părinții mei, mama mea care m-a purtat în pântece nouă luni și în brațe o vreme?

Da,  de când mă știu am probleme la capitolul ,, iubirea și încrederea  de sine”. Dacă dau timpul înapoi, constat cu durere că în viața mea a existat în permanență cineva care să îmi amintească că sunt urâtă( tata îmi spunea că am nasul mare), că sunt schiloadă( îmi spuneau colegii, unii dintre ei  azi mă plac fix pentru cât de schiloadă sunt), apoi am ales parteneri care să îmi alimenteze durerile, frustrările, tot ceea ce știam eu despre mine. ,,Nu sunt bună de nimic, sunt proastă, merit să fiu părăsită, nu merit iubire, nu am cum să pot ceva, etc”

Am mai spus eu, așa vag, în unele articole că niciodată nu am fost atrasă de băieții buni, că de ei am fugit, mâncând pământul, că îmi merit soarta.

Ieri am avut prima sedință cu Eugenia Ozunu, ieri a fost despre aha-ul care sper să îmi schimbe viața. Am înțeles că nu e vina nimănui și mai ales nu este vina mea că duc în cârcă niște bagaje care m-au cocoșat la propriu. Da, oamenii lipsiti de iubire, încredere de sine, au tendința de a sta, a merge cu capul între umeri. Eu și dorm ca un covrig.

Am înțeles de ce sunt atât de atașată fix de oamenii care mi-au spus ,, ești proastă, nu ești bună de nimic, nu ai pe nimeni, nu poți, nu știi, nu ai cum”.

Am ajuns la Eugenia Ozunu într-un moment în care am simțit că nu mai pot să duc luptele din interiorul meu. Căutam vinovați, greșeam constant față de oamenii pe care îi iubesc cel mai mult, dar mai ales față de mine. Nu a fost ușor să intru acolo, să mă așez pe scaun și să spun printre cuvinte,, ia sufletul ăsta bolnav și fă-l bine”, dar era urgent.

sursa:pixabay.com

În drum spre cabinet am trecut prin toate stările. Am simțit vină. M-am simțit vinovată, știind că pentru prima oară în viață mă ocup cu adevărat de mine. M-am simțit vinovată că mă voi vindeca și că nu voi mai permite multe pe care le-am permis.

Am simțit teamă. Teama că voi ieși din bula mea, de acolo de unde mereu am fost victimă. De când am fost abandonată și până în prezent, eu, deși uram să mi se spună așa, am fost victimă și cumva aia era zona mea de comfort, dar în același timp refulam și mă credeam puternică, devenam agresivă, impulsivă, răsturnam pământul cu fundul în sus și eram un uragan în viețile cui mă nimeream.

Am simțit și fericire și dorință și eliberare. Știu, am încredere în mine și în Eugenia Ozunu, că voi fi o femeie mai bună, mai frumoasă, că mă voi iubi mai mult, voi ști ce vreau de la viață, pe cine să păstrez lângă mine,  pe cine să primesc în viața mea, de cine să mă desprind.

Știu că voi munci mult, dar că este cea mai bună investiție pe care puteam să o fac pentru mine.

 AM ales să îmi pun sufletul pe tavă aici și să vorbesc despre lucruri atât de personale pentru că îmi doresc să învățați ceva din ceea ce am trăit și trăiesc eu. Am ales să fiu Eu și să vă reamintesc că este important să vorbim, să căutăm să fim cea mai bună variantă a noastră și știm că în viața noastră, NOI suntem cei mai importanți!

Dragilor, dacă simțiți că nu mai puteți, că nu mai găsiți rezolvare la problemele voastre, dacă știți că aveți traume din copilărie, că duceți cu voi emoții și bagaje grele, mergeți si vorbiți, vindecați, salvați sufletele voastre pentru că doar cu sufletele curate, ușoare și fără răni putem să fim buni, corecți și autentici. Cu noi, cu copiii noștri și cu oamenii din jurul nostru.

4 Comments

  1. Poteci de dor

    12 aprilie 2018 at 18:52

    Te felicit pentru curajul de-a vorbi atât de deschis despre asta. Poate că e unul dintre paşii spre lăsarea unor bagaje deoparte: conştientizarea şi acceptarea problemei.
    Îţi doresc numai bine şi să-ţi uşurezi repede sufletul!

  2. illusion

    12 aprilie 2018 at 19:56

    Curajoasă – asta ești tu, curajoasă 🙂

  3. Diana Radu

    12 aprilie 2018 at 22:47

    Pot spune doar că eşti un model de urmat, cu coloană vertebrală, menit să ne deschidă ochii.
    Felicitări şi niciodată să nu uiţi cât de bună eşti în ceea ce faci şi ce ai devenit! 😀

  4. Mona

    13 aprilie 2018 at 07:32

    Și eu am ieșit la lumină cu ajutorul terapiei, la un moment dat în viața mea. Îți doresc putere și curaj și să nu-ți fie frică de fricile tale!

Lasă un răspuns

%d blogeri au apreciat: