Acasă Jurnal Despre cum am luat-o de la zero cu gândaci în casă și...

Despre cum am luat-o de la zero cu gândaci în casă și lacrimi pe obraji

1

M-am mutat de două săptămâni cu hainele în genti, saci menajeri, pungi, cutii,  și ce am mai găsit.
Mi-a plăcut apartamentul. Mi-a plăcut chiar mult încă de când l-am văzut în poze. E oarecum aproape de scoala lui Denis, mă rog în același cartier, dar până la urmă ăsta este unul dintre motivele pentru care am vrut permis și mașină. Mai trebuie și curaj să o conduc, toate la timpul lor.

În noaptea în care am terminat de umplut casa cu bagaje, dând ture să caut o pereche de chiloți pentru mine și una pentru fiică-mea, câte un prosop și tricou și alergând către baie,  în timp ce căutam uleiul ăla de baie care nu îmi irită mie pielea sensibilă și periuța de dinți , constatam cu stupoare că tălpile noastre sunt pur si simplu negre.
Bun, nu-i problemă, îmi place să fac curățenie și mă și vedeam a doua zi cu mopul dansând prin casă, eliberată din propria-mi strânsoare în care mă victimizasem ani la rând.
Apoi după ce a adormit fiică-mea am vrut să fumez, sau să beau apă, ori stăteam pur și simplu în bucătărie și meditam la viața mea plină de goluri emoționale și șuturi direct în sufletul meu schilodit,  când deodată am uitat de toate ale mele și am rămas profund ,,impresionată” de câți gândaci puteau să umble ca la ei acasă. Bine… Ei erau la ei acasă, musafirul nepoftit eram chiar eu, dar dădusem bani grei ca să mă suporte.

 

De acolo a început calvarul meu. Mă rog, asta a fost un plus acum când privesc în urmă cu doua săptămâni, pentru că nu am avut timp să ling nici o rană, să vărs vreo lacrimă ori să plâng vreo dragoste neîmpărtășită. Pur și simplu două zile am plâns cu Bianca în brațe, ea plângea și eu mă prefăceam puternica, eram acolo să – i șterg lacrimile și să-i promit că o să fac casa curată și frumoasă, dar lacrimile mele nu le ștergea nimeni și frica mă cuprindea din ce în ce mai tare. Și acum ce fac? Cum o să mă descurc? Cum mănânc? Mi-e silă, mor!

 

Am spus la toate prietenele care mă sunau să vadă cum sunt că sufletul e bine, dar gândacii mă fac cu capul. Ele rădeau, trăiau de o viață la bloc și știau de gândacii prietenoși, eu nu avusesem în viața mea, dar deși păduchii mă sperie cel mai tare pe lumea asta, atunci aș fi preferat să am păduchi numai să pot să mănânc liniștită, căci efectiv nu puteam să o fac de silă.

 

Așa am slăbit! Dacă aș fi știut eu că cele 8 kg din vremea pandemiei se pierd divorțând și luptând cu gândacii de bucătărie, jur că nu mă mai duceam la sală și nici nu mă mai apucam de alergat că bezmetica la 6 dimineața, dar na… Omul cât trăiește învață.
La câteva zile de trăit cu gândacii în casă a venit mama și am reușit să facem casa așa cum mi-o doream, gândacii au pierdut și ei într-un final lupta, până și Bia care urla efectiv când îi vedea, începuse să-i facă împiedicați când mai apărea cate unul ametit, dar au mai rămas dulapurile. Jale mare acolo. Hainele împreunate, rochițe, fustițe, chilotei și sotele cu gecile de iarna și blugii nelipsiți atât la mine cât și la copii stăteau că la târgul de haine unde te țigănești 10 minute pentru o țoală.

Nu am avut timp și nici chef, fiindcă am început munca în micul meu salon din sufragerie, unde am amenajat frumos un perete special pentru pasiunea care ne va ajuta să trăim decent pe mine și copiii mei.

Am terminat și cu dulapurile , am făcut pur și simplu o zi întreagă curățenie generală și acum e totul perfect. Ne simțim acasă. În sfârșit ne simțim acasă, iar eu mă simt cu adevărat mandră de mine. Cred că mai am 52 de kg, dar vă jur că mă simt ca și cum aș fi un munte de om la câtă forță interioara există în mine. Credeam că niciodată, dar niciodată nu voi reuși să fac asta singură. Că pur și simplu nu am nici o șansă să pun stop unei căsnicii în care nu mă mai regăseam și să o iau de la zero, dar am putut încă o dată.
M-am împrumutat de bani mulți, dar am două mâini și două picioare, sunt tânără, pot să muncesc și aș face orice ca să pot creste copiii în armonie.

 

Șocul cel mai mare a venit atunci când mi s-a spus că fiul meu va veni tocmai în septembrie la mine, dar eu stiu că Raluca cea bleagă nu mai e și că toate lucrurile se întâmplă cu un scop, că a fi bun nu mai înseamnă a te lasă călcată în picioare și că fiecare plătește mai devreme sau mai tărziu pentru faptele sale.

Nu, nu am 10 vieți, ori poate am și nu stiu la a câta sunt acum, dar în viața asta am murit și înviat de multe ori și dacă ar fi să fiu în măsură să dau cuiva un sfat, aș spune doar atât femeilor nefericite: plecați, meritați să trăiți frumos! Plecați dacă sunteți nefericite, plecați dacă nu mai iubiți sau nu mai sunteți iubite! Plecați mai ales dacă nu sunteți respectate!

Da, am început o viață nouă. E drept că fix așa a început, cum am descris și în titlu, însă atât de bine cu mine nu am fost niciodată, atât de împăcată cu decizia luată și atât de sigură că orice ar fi drumul meu este înainte, niciodată înapoi, fiindcă am fost acolo și știu cum e, fiindcă oricât de greu mi-ar fi știu că pur si simplu unele povești nu se termină cu ,, și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți” și accept asta. Accept că un capitol din viața mea s-a încheiat și că sunt liberă să trăiesc fără convingerile limitative impuse de societate. Așa sunt eu și sunt perfectă așa cum!

1 COMENTARIU

  1. Felicitari om frumos. Nu stiu ce sa iti spun. Eram si eu pe acest drum fix acum un an. Dar am inteles unde am gresit eu si am vazut si schimbari la el. Diferenta era ca eu locuiesc in casa familiei mele. El ar fi trebuit sa plece.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.