As fi putut sa impart necazuri cu copiii abandonati

Am crescut fără mamă, fără tata! Nu va apucați să plângeți căci sufletul meu este vindecat. A iertat și iubește.
Ideea de blog s-a născut într-o perioadă în care copilul meu, suflet din sufletul meu,  mi-a fost luat de către tatăl lui. A fost perioada cea mai  cruntă din viața mea. Știți cum e să trăiți mereu cu un ceva pe suflet? Un ceva care va macină zi de zi? Asta chiar e de plâns. Cel puțin pentru mine.
Azi sunt bine. Am doi copii frumoși și sănătoși și un soț care cu bune si rele mi-a oferit tot ce imi doream de la viata asta.  Am o familie pe care o iubesc precum îmi iubesc respirația. Sunt atât de bine încât nu vreau de la viața mea decât sănătate pentru noi ca să putem munci și să ajungem acolo unde ne-am propus. Și mai vreau ceva. Mai am un vis, unul pe care nu mă voi lasa până când nu îl voi vedea realizat.

Am iubire de dat. Multă iubire . Sinceră și necondiționată. Iubesc copiii. Toți copiii, însă îmi doresc mult ca într-o zi să ajung la copiii care nu au parte de iubire. La copiii care nu au avut noroc așa cum am avut eu. La cei către care nu a întins nimeni brațele atunci când le-au rămas trupurile goale fiind abandonați de proprii lor părinți.

Vreau să îmi iau copiii mei și să merg la copiii altor părinți. Vreau să îi îmbrățișăm și să ne jucăm cu ei. Pe cei mici vreau să îi strâng la piept, să îi îngrijesc, să le dau să mănânce, să mă joc cu ei. Celor mari vreau să le spun să creadă în ei așa cum am crezut eu în mine. Să viseze și să aleagă mereu adevărul și binele și să le promit că pentru fiecare este ceva bun pus deoparte.

Îmi doresc să le ascult poveștile spuse din sufletele lor neatinse cu măcar un gram de iubire părintească.
Îmi doresc să le privesc ochișorii naivi și să îi rog să nu lase pe nimeni să le ia acea strălucire din ei pe care doar oamenii buni o au.
Îmi doresc să petrec timp cu ei și apoi să rămânem prieteni pe viață. Să mă caute de câte ori au nevoie de iubire și să mă primească de câte ori am nevoie să privesc viața prin ochii lor așa cum o privesc prin ochii copiilor mei.

Îmi doresc să creadă în mine și să mă lase să visez că vor fi din ce în ce mai puțini copii fără părinți.
Îmi doresc câteva ore din viața mea să le petrec cu ei, cu copiii cărora aș fi putut să le fiu parteneră de joacă cândva dacă nu aș fi fost atât de norocoasă cu familia mea.
Imi doresc si stiu ca nu mai este mult pana atunci pentru ca dorintele mele s-au realizat toate, insa momentan am doar iubire de oferit iar la copii nu poti sa mergi cu mainile goale, mai ales la acesti copii.

Daca ai posibilitatea, mergi si tu si vezi copiii abandonati! Du-te si spune-le si din partea mea ca viata va avea grija ca ei sa se mute pe alte strazi unde va fi si soare, sa creada in ei!

As fi putut sa impart necazuri cu ei daca viata ar fi fost un pic mai nedreapta si cu mine, dar imi doresc sa impart iubire, sa le vorbesc despre viata de dincolo de durere, sa le arat ca exista un drum spre fericire si ca este important sa stie sa faca alegeri cu demnitate caci de restul se ocupa viata.

13 thoughts on “As fi putut sa impart necazuri cu copiii abandonati

  • In urma cu mai multe luni, fetita mea s-a oferit voluntar sa mearga la o casa de copii. A fost o actiune initiata de scoala, la care au participat multi copii si parinti. Era vorba despre copii ai caror parinti au fost decazuti din drepturile parintesti, care locuiau in acel centru de plasament, dar nu erau adoptati de cineva. Li se ofereau mancare, jucarii, haine si carti in limita posibilitatilor unui centru de stat.
    Articolul tau m-a facut sa plang si sa ma gandesc (din nou) la acei copii care nu cunosc altceva decat acel mediu. Si la alti copii care nu sunt iubiti de parinti,dar locuiesc cu ei pentru ca adultii se folosesc de alocatiile celor mici.
    Viata este dura si cruda!

  • Si eu am crescut fara painti langa mine si nu am simtit niciodata ca am fost iubita. Poate nu au stiut cum sa-mi ofere sau arate iubirea. Dar generatia lor iubirea s-a raportat doar la grija trupeasca nu si sufleteasca. Adica daca eram imbracata si aveam mancare nimic nu mai conta. A fost destul de crunt pentru ca niciodata nu am avut cu cine vorbi. Pana la 7 ani m-au crescut bunicii, iar parintii cand veneau in vizita o data pe an cand eram micuta le spuneam „tanti” si „nenea”. Aveam cam 1 an cand m-au lasat acolo si iti dai seama ca nu stiam cui sa ii spun „mama”. Si sa nu crezi ca au plecat din tara pentru un trai mai bun. In tara au muncit. Dar poate ca a fost mai comod asa pentru ei. Apoi la scoala am trait cu cheia la gat, nu a fost asta o problema. Doar ca atunci cand veneau de la munca erau preocupati tot de problemele de acolo. Am crescut, dar am crescut cu un gol imens in suflet. Dupa ce m-am maritat, ei au ales sa plece la 400 km distanta de casa, acolo unde ei m-au lasat cand aveam 1 an. Desi inainte iubeam acel loc, acum il urasc. Eu o sa-mi cresc copilul langa mine indiferent de greutati sau piedici.

  • Ori de cate ori am ocazia sa fiu voluntar o fac fara nici o ezitare. Intotdeauna cand vad acele suflete care se bucura pentru o jucarie de plus pe care poate alti copii o arunca, nu vreau decat sa plang. Cat de cruda poate fi viata. De ce nu ne nastem si nu traim cu totii egal? Nu ar mai fi razboaie si orgolii prostesti.
    Superb articol!

  • Si eu iubesc copii si am petrecut mult timp in preajma lor dar acum nu as putea sa merg in orfelinate si sa am grija de ei pentru ca mi s-ar rupe sufletul si as simti ca trebuie sa-i iau pe toti acasa si nu pot sa fac asta. Po

  • Uneori chiar si in cadrul familiei, copiii sunt singuri. Ceea ce e foarte trist.
    Fiecare copil merita iubire, afectiune, o familie!

  • sa stii ca eu am avut-o pe mama langa mine (tata a murit cand aveam 2 ani) și, desi mi-a oferit o haina si carti sa merg la scoala, mi-a lipsit mult dragostea pe care nu stie sa o arate. As vrea sa zic ca imi pare rau ca ai trecut prin atatea, dar nu-mi place sa simta cineva mila altcuiva. Capul sus si felicitari pentru ca ai reusit fara ei!

  • prin liceu mai faceam astefl de actiuni, ba la copii abandonati, ba la cei cu probleme grave de sanatate. aveam un sentiment destul de ciudat… nu vreau sa-mi fie mila de cineva, vreau sa simt lucruri pozitive. imi parea rau, nu zic nu, dar era mai important ca in urma noastra sa ramana ceva

  • Eu am fost intr-o tabara cu copii din orfelinate, acum multi ani, sa fie peste 20. In ultimele 2 zile au venit si parintii nostrii. Atunci nu am bagat de seama, dar acum imi dau seama ca am fost impartiti practic in 2: pe o parte a focului de tabara erau ei si pe cealalta noi, copii cu parinti. Nici nu vreau sa ma gandesc ce era in sufletul lor.

  • O verisoara de-a mea lucra la un orfelinat si tin minte ca am fost in vizita la ea acum ceva timp… Amintirea locului mi-a sfaramat inima… Cei mici aveau o sclipire aparte si parca te implorau sa nu pleci acasa fara ei. Sincer chiar imi doresc sa adopt un copil sau macar sa sprijin pe cativa.

  • M-ai facut a gandesc lucrurile putin altfel. Imi pare rau sa aud ca ai fost parasita de parinti. Este greu sa nu te poti baza pe ei atunci cand ai cea mai mare nevoie. Sunt momente existentiale in viata cand doar un parinte te poate intelege, sustine si sa-ti ofere dragoste cand o ceri.

    Imi doream si eu un copil pe care sa-l infiez si sa salvez o viata. Simt ca mai am dragoste de oferit si ca pot salva un copil. Imi este groaza cand vad la televizor cum acei copii din orfelinate sunt batuti si lumea se poarta ciudat cu ei …. Pentru moment acest lucru nu este posibil, dar mai visez … am planuri mari in privinta familiei mele si vreau sa-mi traiesc prezentul si sa ne bucuram de noi, de tineretea noastra si sa-i ofer copilului meu tot ce-si doreste. Vreau sa-si aminteasca de mine cu drag si cu placere

Lasă un răspuns

%d blogeri au apreciat: