Fiecare om din viața noastră ne învață despre ceva

Am primit multe lecții de viață în cei aproape 31 de ani ai mei ( ce mulți am).  Despre oameni, toate. Despre cât respect, iubire şi înțelegere merităm. Despre cât de mult bine şi rău putem să facem. Despre a crede sau a nu mai crede în cei din jurul nostru. Despre a-mi asculta instinctul.

Lecţia pe care o ştiam teoretic, dar de care nu mă foloseam, avea legătură cu instinctul. Probabil şi cu sufletul. Probabil şi cu speranțe. Habar n-am!

Ştiu doar că dacă mi-aş fi ascultat instinctul aş fi evitat multe ,, lovituri”.

Nu m-aş mai fi încăpățânat să cred  în oamenii cărora le vedeam veninul pe buze, în ochi şi prin toți porii.

Nu aş mai fi iubit bărbați de la care mă aştepam să mă înşele, să mă mintă, să mă lovească.

Nu aş mai fi avut prietene care să imi spună cât de minunată sunt şi apoi să mă bârfească la colț de stradă cu altele despre care, evident, aveau aceeaşi părere.

Dacă aş fi ascultat instinctul de câte ori m-a ,,avertizat” despre oameni, azi aş fi avut doar poveşti frumoase, dar din păcate treaba asta cu instinctul nu funcționează decât după ce îți iei multe şuturi de la oameni pe care refuzai să-i vezi aşa cum erau.

M-am schimbat şi m-au schimbat.  Eu.Timpul. Viața. Oamenii.

Nu mai pierd timpul cu oameni care nu imi inspiră nimic, deşi încă cred că de la fiecare om  putem să învățăm ceva.

Nu rămân lângă cei care aşteaptă să le pup mâinile şi picioarele, nici dacă mi-au adus luna de pe cer şi mi-au făcut cel mai mare bine. Nu îmi plac oamenii care vor ceva în schimb. Cu sufletele nu lucrez în sistem barter.

Nu îmi mai fac griji de ceea ce cred oamenii despre mine. Nu în totalitate, dar mi se întâmplă din ce în ce mai rar să mă întreb ce spune x sau Y despre mine.

Nu mă mai apropii de oameni pe care îi simt că ar putea să mă tragă în jos. Nu mai pot. Am ieşit greu din relații toxice, de toate felurile. Mi-am deschis  de multe ori sufletul în fața unor ,,prietene” care nu meritau să ştie nimic despre mine.

Nu mai numesc pe oricine prieten. Am ,,prietene” de ani de zile care mă urmăresc doar ca să aibă subiecte de bârfă şi am prietene care au avut grijă de mine ca de un copil. Îmi pare rău ca au fost momente când şi pe unele şi pe altele le-am considerat la fel de bune.

Nu mă uit în urmă. Oricât ar durea, ori de câte ori destinul mă va pune față în față cu trecutul, nu fac din el prezent.

Dacă aş da timpul înapoi? Nu ştiu dacă aş schimba ceva.Poate m-aş iubi mai mult, aş fi mai atentă la oamenii din jurul meu, aş trăi mai mult clipa, dar în naivitatea mea am fost fericită o vreme cu fiecare om, căci de la toți am învățat ceva.

Lasă un răspuns

%d blogeri au apreciat: