Acasă Jurnal de nefumator Lecția iubirii

Lecția iubirii

1

Când am terminat de plâns mi-a spus calm, blând, așa cum știe ea mai bine:

,, De azi ai început cu adevărat terapia!”

Mai aveam puțin din cartea Petronelei Rotar, citisem despre abuzul emoțional, despre psihodramă, I-am spus că eu nu vreau să fac psihodramă, că mi-e frică, că eu nu pot. Observasem covorul ăla alb, era parcă identic cu cel din cartea Petronelei, în mintea mea este covorul care scoate toată durerea din tine, covorul care te face să-l urăști, să fugi, cel care parcă deține secretele tuturor oamenilor care ajung pe el. Și durerile, mai ales durerile! Nu sunt pregătiă să scot tot din mine, dar nu acum…într-o zi voi ajunge pe el, voi plânge, poate voi urla, poate voi avea revelații, poate mă voi rușina, nu am habar, nu știu cine sunt. Nu știu încă….

 

Azi am plâns toată dragostea de care nu am avut parte în copilărie. Am plâns așa cum nu am mai făcut-o de multă vreme. Am plâns în fața unei femei pe care nu o cunosc, dar căreia am decis să-i spun TOT despre mine, pentru că știu că acolo vor rămâne toate, fără să simț rușine, teamă că voi fi judecată sau că va râde cineva de lacrimile mele. Mi-am plâns în pumni o durere pe care o țineam ascunsă bine, un adevăr pe care nu am vrut să-l aflu niciodată, o iubire pe care eu o credeam posibilă, dar poate doar eu. Nu mi-a spus nimeni să mă opresc din plâns, am simțit o palmă pe umărul meu și am fost încurajată:

,,plângi așa cum simți! plângi cât vrei, plânsul face bine! Dacă simți să urli, urlă! ”

Azi am plâns din tot sufletul fără să îmi fie milă de mine. Obișnuiam ca atunci când plângeam( extrem de rar) să mă privesc cu milă, să îl strig pe tata în gând, să mă gândesc la cineva care ar putea să mă îmbrățișeze și să-mi ștearga lacrimile.  Azi nu m-am gândit la nimeni. Am știut că mă am doar pe mine; Că într-o lume multă și mare sunt eu mică și puternică, cu doi copii de mână. Și e ok așa. Sunt bine cu asta. Am acceptat că e ușor să declari că iubești sau că te simți iubit, dar că există un fel de iubire pe care o simți doar pentru carne din carnea ta. Sau nu. De restul te atașezi. Sigur că s-au atașat oamenii de mine și eu de ei. Și toți am numit atasamaentul asta iubire.
Eu credeam că terapia înseamnă să te duci la unul mai deștept, mai citit, mai apt decât tine,să-ți verși acolo partea ta de durere, frustrare, nefericire,  să îți dea sfaturi pe care să le urmezi negreșit, să îți iei sufletul înapoi vindecat și să fugi spre mai bine.

sursa: pixabay.com

În realitate terapia doare. Doare așa cum nimic, poate nu te-a durut până acum la nivel conștient. Terapia nu te iartă, nu te menajează, nu te ia cu frumosul, dar te învață cât de bun poți fi tu cu tine, cum poți să te menajezi, să te ierți, să te îmbrățișezi și să te iubești. Ea pur și simplu scoate adevărul din tine, adevărul din și despre cei pe care îi iubeai sau credeai că îi iubești, te lovește în moalele capului, dar partea frumoasă este că o face că să te ridici, ci nu ca să rămâi acolo jos, unde te aflii deja.

Azi am aflat despre mine ceea ce nu credeam. Azi am simțit cu toată ființa mea cât de puternică sunt, nu am crezut că există un om mai slab decât mine, asta am crezut ani la rând. Toată viața mea. Iată, eu cea neiubită în copilărie nu am știut cum și pe cine să iubesc la maturitate. Cum aș fi putut să dăruiesc dacă nu am știut cum e să primești?
Știu că voi mai afla adevăruri dureroase despre mine, dar nu mă sperie nimic. Pentru asta mă aflu săptămânal în cabinetul ăla, pentru a mă CUNOAȘTE. Este primul pas spre vindecare, poate. Dacă aș fi plâns de față cu altcineva, în altă conjunctură, aș fi știut din start că nu voi mai da ochii cu acel om, azi când am terminat de plâns am spus cam așa:
-Nu mai vin nicodată MACHIATA!
Da, mai am de plâns, de aflat, de vindecat. Apoi sper să trăiesc ani mulți și să mă iubesc așa cum merit, apoi sigur că îi voi iubi și pe alții și alții pe mine, fără să depindă viețile cuiva de această iubire.

Știți, poate nu sunt în măsură, dar vă rog, din nou, mergeți și vindecați răni dacă simțiți că nu le mai puteți pansa.  Le avem, toți le avem, făcute cu și fără voie de cine nici nu visăm!

Tot mai mulți oameni merg la psiholog, unii merg să salveze relația cu copiii, alții cu partenerul, unii cu părinții, în final toți ajung să vindece răni, să descopere de ce au anumite comportamente, de ce aleg anumiți oameni. Eu mă bucur să văd asta, știu că dacă mă vindec eu, copiii mei, relațiile cu oamenii din viața mea vor fi așa cum trebuie să fie.

O să tot scriu despre asta, pentru voi și pentru mine. Și scrisul și cititul sunt o formă de terapie.

1 COMENTARIU

  1. Te îmbrățișez.
    Este incredibil cum nu îți poți da niciodată seama ce duce o persoană în suflet. Dincolo de partea exterioară ce suferințe pot exista.
    Îți doresc să fii bine , iubită și fericită. Te admir foarte mult. Pup.❤

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.