Mărturisiri ale unui zâmbet care a plâns

A suferit mult, dar a avut curaj să plece. Pentru ea și pentru fiica ei. Pentru ele si viitorul lor.

Vă las povestea unei cititoare, care mi-a dat email ca să public asta în speranța că va reuși să dea o fărâmă de curaj mamelor abuzate din campania ,, Mami, de ce plangi?’‘ Grupul de susținere al campaniei îl găsiți aici

Mărturisiri ale unui zâmbet care a plâns

“Te aleg pe tine să fii înger al zâmbetului, al frumosului și a bucuriei de a trăi”- aceasta este dedicația ce am primit-o astăzi, cu ocazia unui botez, atunci când, toți invitații au primit, drept mărturii din partea micului încreștinat, un mesaj prin care fiecare a fost desemnat un anumit tip de înger. Și eu am fost cel al zâmbetului și bucuriei de a trăi. Căci așa am fost mereu, am fost zâmbet, chiar dacă în spatele lui a fost o perioadă plină cu lacrimi și dorința de a termina cu această viață. O perioadă în care zâmbetul meu a plâns, dar nu a știut nimeni, nici măcar prietenii mei, căci astăzi poate nu primeam această sarcină minunată.
Nu a știut nimeni, pentru că nu am îndrăznit să spun nimănui că…luam bătaie. Nu ruptă din rai, nicidecum, căci viața mea nu era tocmai un rai. Trăiam într-un iad, un iad în doi, sau în trei dacă punem la socoteala că în acel iad trăia și fiica noastră. A fost o ceartă, a fost o palmă…a fost a altă ceartă, a fost o altă palmă. A fost…și apoi nu am mai ținut numărul. Însă, nu era doar atât, căci poate că firavul meu corp, de vreo 50 kilograme, care și alăpta, putea suporta. Ceea ce începuse a-mi aplica mai frecvent era bătaia la nivelul psihicului. Imi aduc aminte că prima dată mi-a activat frica, spunându-mi că ia copilul și pleacă departe și niciodata nu o să o mai vad pe fiica mea. Era mică, era comoara mea, cum să mi-o ia? Mi-am promis că o să încerc să fiu cuminte, ca nu cumva să se întâmple asta. Apoi treptat treptat, a început să dea și în stima de sine: “Ce? Crezi că o să găsești altul mai bun ca mine? Uita-te la tine, cine crezi că te mai ia? Nu ești bună de nimic!”.

Atunci cânt tu încerci sa faci totul prin casă și să îți faci fericit și bărbatul de lângă tine, și când vezi că nu îți iese, ajungi să îl crezi. Și au trecut zile, în care dormeam cu teamă ca nu cumva să ma ia la bătaie în timp ce dorm. Uneori ma revoltam și dădeam și eu cât puteam înapoi, alteori mă faceam mică mică și asteptam să vină tata să mă salveze. Dar tata nu știa prin ce trec, că nu le spusesem nimic alor mei, de rușine…că eu credeam că e o rușine să arăți că nu îți merge bine, că de fapt ai ratat o căsnicie.
Însă, era să ma ratez pe mine și pe fiica mea definitiv, dacă nu plecam de acolo. Recunosc că nu aș fi plecat, dacă nu era o doamnă, doamna care avusese grijă de fiica mea, din când în când și care trecuse și ea printr-o experiență similară. Și mi-a zis “Doamnă, plecați de aici, nu o să se schimbe. Vă ajut eu!”. M-a ajutat cum a putut, nu financiar, ca nu putea, dar faptul că m-a susținut a fost cel mai bine. Am avut pe cine sa ma bazez, cui să îi spun fricile. Sunt sigura că tu, mămică care trăiești ceea ce ți-am povestit eu, vei găsi pe cineva care să te susțină. Caută pe cineva careia să îndrăznești să îi spui, unui străin dacă îți e greu să spui familiei, ca mine, de rușine. Și pleacă de acolo, pleacă pentru tine și pentru copilul tău.
Credeam că după ce am plecat, totul s-a terminat, însă, cu regret, deși nu era aproape, deși nu mai eram lovită fizic, psihicul meu mă lovea el din când în când. Stima de sine îmi scăzuse mult, nu mai aveam încredere că pot face ceva. Și cu regret îți zic, că azi, după aproape 7 ani, ani grei uneori, am reușit să trec peste tot, chiar dacă au fost și vreo trei ani de terapie lunară la psiholog. Poate nu îți dai seama acum, dar o secundă de teroare, va costa alte zece secunde de fericire după. Nu e imposibil: eu am reușit să văd cât sunt de valoroasă și sunt bucuroasă că am luat decizia de a pleca. Pentru fiica mea, pentru fiica noastră, care deși nu a crescut împreună cu ambii părinți, cel puțin a crescut într-un mediu fără violență. Și eu am putut să îi zâmbesc . Astăzi zâmbesc.

E.Z

2 Comments

  1. parenting cu blandete

    26 ianuarie 2018 at 01:58

    […] https://www.cocktaildeviata.com/articol/marturisiri-ale-unui-zambet-care-a-plans/ – Despre campania Ralucai #mamideceplangi, o campanie de constientizare pentru femeilie abuzate, umilite, jignite, battue, v-am mai povestit. In acest articol aflam povestea unei mame care a decis sa-si schimbe viata, sa isi readuca zambetul pe chip de dragul copilului si in ciuda fricii care ii dicta sa suporte mai departe abuzurile tinute secret de rusine. […]

  2. Rokolla

    1 februarie 2018 at 03:08

    Vai de mine! Nu știu cum este sa ai aceasta spaima in suflet, dar îmi imaginez din cuvintele disperate. Păcat ca nimeni nu te poate ajuta și susține. Singura persoana care poate face ceva pentru tine, ești chiar tu!
    Ma bucur C-a scăpat! Ma întristez când ma gandesc ca sunt atâtea femei care au aceeași poveste nefericita

Lasă un răspuns

%d blogeri au apreciat: