Ziua in care m-am convins( Melisa)

– O sa va impacati, Melisa!Mi-a spus prietena mea atunci cand i-am povestit dezamagita ca s-a suparat si a disparut din nou

-Noi nu ne-am certat…. A fost doar o zi in care am indraznit sa spun ca mama mea nu si-a facut datoria de bunica, aceea de a veni sa isi vada nepotica.

Am indraznit! Am indraznit pentru ca treaba asta ma durea, ma frustra, ma scarbea si ma facea sa devin ceea ce nu imi doream. A fost ziua in care am stiut ca din nou isi va lua putinele sentimente pe care le avea pentru mine si va fugi cu ele. Am stiut ca din nou ma va pedepsi cu absenta ei crezand ca si de data voi striga din nou disperata ,, mama”, insa din fericire atunci cand mai rostesc acest cuvant o fac doar pentru ca eu sunt mama. Am stiut ca nu ma va cauta asa cum nu ma cautase multi ani la rand si in mintea mea se deruleaza si acum episoadele in care mi-a lipsit, serbarile la care nu a participat, lacrimile innodate in barbie pe care niciodata nu le-a sters.

Din nou mi-am amintit ziua in care m-am dus sa o cunosc si mi-a facut semn cu degetul ca nu am obraz, ceva de genul: ,, ce cauti tu la poarta mea?” As fi putut sa inteleg de atunci ca nu i-a fost dor, ca si-a refacut viata si ca doar doi copii avea, insa m-am incapatanat sa ma simt si eu copilul unei mame, astfel ca la 21 de ani m-a sarutat pe frunte si mi-a spus noapte buna dupa ce m-a acoperit cu plapuma pentru prima oara de cand ma parasise. Strigasem mama la toate mamele si la cele care nu aveau copii si la cele care nu isi parasisera copiii si la cele care erau mamele altor copii, numai pe mama mea invatasem sa nu o strig niciodata cu voce tare pentru ca stoam ca nu va veni.

Eu nu o urasc, eu nu sunt omul care sa nu-i inteleaga pe cei care se ratacesc, nu sunt nici macar copilul care sa isi certe parintii pentru greseli, dar am crescut cu un handicap legat de gat sau scris pe frunte, ori intignat in suflet care se numeste,, de ce”? De ce o mama poate sa poarte 9 luni in pantece un copil pe care nu il cunoaste, sa il legene cativa ani si sa il paraseaca ca si cum nu i-ar apartine? Si de ce acel copil nu are voie sa puna intrebari? Poate ca in viata asta vom mai vorbi, poate ca ne va trece supararea si din nou ma va suna din cand in cand, poate iar ne vom minti ca ne iubim asa cum  o mama isi iubeste fiica si viceversa, insa sunt convinsa ca nimic nu va mai fi la fel. Eu nu cred in iubirea ei de mama, acum nu mai sunt un copil care sa caute raspunsuri, sunt mama si cu atat mai mult nu pot sa inteleg cum ea a putut sa traiasca fara mine pentru ca eu as muri fara copiii mei.

Nu intelegeam cu ce am putut sa gresesc la o varsta atat de frageda ca sa o determin sa nu ma caute atatia ani, insa pot sa inteleg acum ca nu am gresit deloc avand pretentia ca mama mea sa fie bunica copiilor mei, astfel am inteles ca unele mame nu sunt menite sa isi iubeasca copiii neconditionat. Si, da pot sa accept asta, pot sa iert daca este ceva de iertat, insa niciodata nu ma voi mai amagi ca mama mea chiar ma vedea in fiecare pustoaica creola cu parul negru si ondulat asa cum ma mintea, pentru ca se pare ca acum nu ma vede in fiecare mama cu doi copii care ar avea  nevoie macar de un telefon pe saptamana. Aici se incheie capitolul ,, mama” care a tinut mai putin de opt ani, ani in care chiar am crezut ca regreta toate zilele in care nu mi-a auzit vocea, nu mi-a vazut ochii, nu mi-a mangaiat parul. Ar fi putut sa fie mama mea , chiar as fi iertat si uitat tot ce a fost rau in trecut!

Această intrare a fost publicată în Melisa . Pune legătura în semnele de carte.

Lasă un răspuns

%d blogeri au apreciat: