Nu mai vreau sa zboare timpul….

De cand sunt mama am tot auzit incurajari precum: ,, lasa ca treceti de un an si va fi mai usor”, ,, lasa ca timpul trece repede si va creste”. Si de ce sa fiu ipocrita si sa nu recunosc ca m-am incurajat si singura?
Da,da. In momentele alea in care nu mai puteam, imi spuneam ca abia astept sa faca un an, chiar doi ca sa fie din ce in ce mai usor. Chiar si in momentele de liniste imi doream sa treaca repede timpul ca sa gangureasca,sa rada in hohote,sa plece la plimbare, sa spuna tata, dar mai ales mama.
M-am bucurat de bebelusenia celui mare din crestetul capului pana la degetul mic de la picior. L-am pupat, l-am tinut in brate, i-am vorbit si m-am jucat cu el pana ,, l-am facut om mare”. Si nu mi-a mai placut sa treaca timpul. Se transforma de la an la an. Devenea tot mai matur, mai responsabil, mai baietel. Nici urma de bebe. Si eu as fi pupat niste ochi, o frunte, o manuta, un nascuc, as fi vrut sa simt miros de lapte. El nu ma mai lasa, el deja imi vorbeste de iubite, de filme, de jocuri si altele.
Uneori ma simteam ca si cum avea el 29 de ani, se insurase, avea si vreo doi copii de care eu nu aveam grija ca nora-mea voia cu orice pret bona ca sa fie in trend. Atat de cuminte este. Atat de calm, de linistit, de la locul lui…si eu aveam nevoie sa vad casa plina cu jucarii, sa dea cu pix pe un perete, sa ma lipesc de parchet de o bucata de palstilina verde, sa vad o criza de plans ca am uitat sa cumpar pop corn.
Asa ca unde este liniste nu e loc de mine si a venit in forta o bebelusa cu plamani sanatosi cum ar spune bunica, care sper totusi sa nu imi fi speriat vecinii. Si iar am avut momente in timp ce leganam la ea la doua noaptea, in care mi-am dorit sa treaca timpul repede ca sa doarma toaaaaata noaptea.
Iar mi-am spus ca vreau sa gangureasca, sa faca ceva, sa nu mai fie asa mica sa manance si sa doarma. Este fix la aceasta etapa in care gangureste, rade, nu mai sta linistita nici cand mananca. Si ma bucur! Si imi place! Si o ador! Dar….deja mi-e dor de buburuza aia fragila de la spital la care ma uitam ore in sir. Mi-e dor de ea mica, foarte mica. Mi-e dor de 3,400 kg.
Acum nu mai vreau sa treaca timpul repede. Nu mai vreau. Il implor sa ramana. Sa ma lase sa ii pup si sa fiu mama tanara si plina de viata. Sa ma lase sa ii alerg prin casa si sa tipam de fericire. Implor timpul sa se opreasca si sa ne lase sa traim de-adevaratelea!
Stiu ca intr-o zi vor fi mari, prea mari ca sa mai vina sa ma pupe. Stiu ca vor avea miros de mancare, de parfum, poate de tutun si nu asta de copii pe care il ador acum.
Stiu ca vor saruta alte maini si nu ale mele.
Stiu ca vor alerga dupa alte brate si stiu ca destinul ii va duce pe fiecare la casa lui. Si atunci voi avea timp sa ma afund intr-o liniste pe care nu mi-o doresc. Sa am casa curata cum nu mai vreau. Sa bag o masina de rufe pe saptamana cum nu sta in caracter. Sa gatesc pentru doi iar eu voi fi obisnuita cu patru portii.
Stiu ca va veni si perioada aia in care voi plange de un dor nemarginit, caci ei poate nu vor mai avea timp de mine. Si nu mai vreau, timpule sa treci! Opreste-te putin cu noi. Cu fiecare mama. Calmeaza-ne si te rog sa ne faci sa intelegem ca asta este perioada cea mai frumoasa din viata unei mame. Avem nevoie de doua brate ca sa cuprindem adevarata fericire caci intr-o zi ele vor fi goale zile insir atunci cand copiii nostri vor cuprinde grijile, nevoile, si problemele vietii cu ambele maini si cu tot sufletul lor.
 

Această prezentare necesită JavaScript.

10 thoughts on “Nu mai vreau sa zboare timpul….

Lasă un răspuns

%d blogeri au apreciat: