Acasă In lumea mea Nu mi-e milă de copiii abandonați

Nu mi-e milă de copiii abandonați

2

Se bucura de baloane, se juca cu copiii, aștepta să vină cineva la ea, nu cred că știa cine.
-Roxana?
-Larucaaaaaaa!
– Ce faci, puiule?
Mi s-a cuibărit în brațe și a vorbit. Mult. Frumos. Din suflet. 
– Credeam că nu o să mai vii niciodată la mine. Credeam că te-am pierdut.
– Voi veni mereu! Nu o să mă pierzi, nici eu pe tine! Da?
– Da, uite, hai să îți arăt! Doamna asta vorbește în altă limbă,mi-e drag de ea, dar eu pe tine te iubesc cel mai mult! Larucaaaa, mi-a fost dor de tine!
– Și mie mi-a fost, dar uite am lipsit puțin, sunt aici acum.
– Laruca, tu ai copii?
-Am…
– și cum îti zic? Îți zic mami?
– Așa îmi zic!
– Laruca, acum că mi-ai spus că mai vii nu o să-mi mai fie frică. Te iubesc!uite, mai știi când ai venit tu atunci la poze și eu am plâns? Imi cer iertare!
– Atunci când faci ce simți nu trebuie să îți ceri iertare! Și eu mai plâng, toți oamenii plâng!
– Bine, acum sunt fericită!

 Știu, i-am privit si eu cândva cu milă, dinainte să-i fi văzut. Mila m-a dus la ei. Nu mila pentru ei, ci mila cu care am fost eu privită în copilărie. Asta am primit, asta am oferit. Și mă credeam un om bun pentru faptul că simt milă. Confundam mila cu sentimentul acela de compasiune. Când i-am întâlnit prima oară nu am simțit nimic. Adică nu am simțit milă, nici iubire, nici indiferenți nu mi-au fost. Am fost și emoționată, și obosită, și ocupată, dar și fluștiuratică. Nu am avut timp să simt. Am trăit momentul, dar treaba mea era să fiu cumva omul din spatele altor oameni care aveau să-i bucure. După ce am plecat am simțit satisfacție.

Satisfacția că i-am văzut fericiți, satisfacția că totul ieșise exact cum îmi doream, satisfacția că îmi îndeplinisem un vis.
Da, faptul că am ajuns la ei, era despre mine, nu despre ei. Nu îi știam, aș fi putut să ajung la alte centre, la alți copii, dar am ajuns la ei.
Mai târziu am simțit dor. Și atunci a fost tot despre mine. Atunci știam ce mă așteaptă, ce copii voi întâlni, cum mă vor întreba cine sunt și de ce am venit. Știam că nu mă vor recunoaște și nici nu aveam pretenția asta. Eu simțeam că pot și vreau să leg o relație cu ei.
E despre noi acum. Nu mi-e milă de ei. Copiii ăștia trăiesc cu adevărat. Mai frumos și mai bine decât mulți dintre noi, pentru că ei TRĂIESC FIECARE MOMENT. Ei se bucură de tot ce primesc, ei îmbrățișează și spun ,, te iubesc”. Ei nu sunt absorbiți de realitatea de după gardul acela, nu se întreabă ce vor lua la pachet a doua zi, nu fac nazuri la mâncare, nu cer iphone și nici nu le pasă dacă au pantalonii rupți în genunchi. Ei sunt veseli mereu. Nu doar atunci când cineva le calcă pragul, dar mai ales atunci sunt pentru că iubesc oamenii.
Copiii ăștia cu dizabilități, unii dintre ei și abandonați, sunt autentici. Azi la aproape un an de la prima noastră întâlnire, mărturisesc că niciodată nu am plâns. Am empatizat, m-am atașat, am legat prietenii, mi-a fost dor, dar milă nu simt. Am fost la ei și i-am găsit veseli, mulți m-au recunoscut, le-a fost dor, mă așteptaseră. E drept, nu fusesem la ei din Decembrie, am greșit, au nevoie să vadă oameni mai des, să primească mai multă atenție, să știe că sunt importanți pentru cineva. 
M-am simțit ca și cum aș fi mers în vizită la niște prieteni. Prieteni care abia mă așteptau, care se bucurau de prezența mea cu adevărat. Da, ei nu mă vor trăda, nu mă vor bârfi, nu vor urmări pe facebook să vadă cum o mai duc, nu mă vor suna să stăm la povești, dar eu le știu poveștile și le-aș spune-o și pe a mea dacă aș ști că ar înțelege. Nu îi priviți cu milă! Nu îi ajută la nimic. Și nici pe voi. Priviți-i așa cum sunt! Cu defecte și calități. Mai liniștiţi sau mai agitați. Priviți-i cu sufletul și veți înțelege că nu de milă au nevoie,ci de prieteni, de cineva care să le calce pragul, de oameni. Puteți să le dați sănătate? Să le aduceți părinții înapoi? Nu! Și atunci? Tot ce puteți să faceți este sa legați prietenii cu ei.
Sa mergeti la ei pentru că simtiti, pentru că vă place să îi ascultați, pentru că puteți să îi tratați de la egal la egal fără să vă fie milă, fără să credeți că puteți să faceți mai mult de atât, pentru că nu puteți, însă ceea ce putem facem pentru acești copii( și nu mă refer numai la cei de la Sf Mina) este suficient. 

Adevărul este că în viață nu avem nevoie de lucruri, ci de oameni!
Nu mi-e milă de copiii abandonați, nici de cei cu dizabilități, merg la ei pentru că așa simt, pentru că le cunosc nevoile, pentru că de la ei învăț. Și am multe de învățat! De la ei am învățat să fiu sinceră, să spun ce gândesc, să trăiesc frumos și să mă bucur de fiecare om și lucru din viața mea. Atunci când privești omul de la egal la egal, indiferent că este mai bogat sau mai sărac, mai bolnav sau mai sănătos, nu poți să simți milă, nici să simți că i-ai făcut doar lui un bine, pentru că adevărul este unul singur: indiferent de statutul social, de sănătatea și banii unui om, nu contează ceea ce are, ci ceea ce se află în el, pentru că adevărata bogăție se află  în noi.

2 COMENTARII

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.