Acasă Dezvoltare personala Să-ți porți rănile cu grijă și-n loc de ochi triști să arăți...

Să-ți porți rănile cu grijă și-n loc de ochi triști să arăți iubire

357
0

Suntem diferiți, dar avem aceleași emoții

Nu îți spun să fii falsă, nu te învăț să râzi atunci când ție îți vine să plângi. Nu îți voi spune că viața e roz, atunci când tu o vezi în cel mai negru cel de pe lume, însă am să-ți spun ceva: tu poti să-ți porți rănile cu grijă si-n loc de ochi triști să arăți iubire!

Dacă eu am putut, poți și tu. Dacă n-am murit eu, nu mori nici tu. Și nu, nu fac o comparație între mine și tine, dar mă uit la tine și mă regăsesc. Îmi amintești de mine, cea care a simțit abandonul și umilința, respingerea. Îmi amintești de mine, cea care a suferit pentru bărbați, pentru prietene, pentru iubiri neîmpărtășite, pentru nedreptăți. De mine cea care a fost mințită, înșelată, abuzată, părăsită. Îmi amintești de mine cea care nu s-a iubit. Mă  crezi?

Acolo e durerea. De acolo vin neputințele tale, și ale mele, ale tuturor. Și lasă-mă să îți mai spun ceva: oricât de echilibrată, frumoasă, minunată ai fi, oricâtă dezvoltare personală ai face, oricât de mult te-ai iubi, oricâte cărți ai citi, tot vor fi momente în care vei simți că ești un nimeni, că tu nu meriți, că tu nu ai, că tu nu poți!

Învață să accepți

Acceptă zilele în care ești cu nervii întinși la maxim. Ești om!,, Da, băi, azi m-a enervat vecina de la 9 că a pus manele în timp ce eu eram în meditație. Și porcul de bărbatu’miu a vrut sex când eu eram mega-obosită.  Nici gunoiul nu l-a dus și nici de copil nu a avut grijă. Ce oameni, băi!”

Ce să vezi, poți pune căștile în timpul meditației. Poți să refuzi partida de sex. Poți să duci și gunoiul dacă ai putut atâtea și copilul cred că este mai bine decât îți imaginezi tu.  Dar, recunoaște, urlă frustrările din tine. Și vicitima din tine a ieșit la suprafață. E ok, nu-i păcat, nici capăt de drum, trust me, doar recunoaște că ești stăpână pe viața ta și că niciun om din afară nu poate să te influențeze dacă nu permiți.

Acceptă că ai zile în care ești frustrată, zile când îți vine să plângi, când ți-e dor. Când ai vrea și nu mai poți. Acceptă că ești om, ai emoții, trăiri, ești normală, CREDE-MĂ, TOȚI LE AVEM ȘI TOȚI PĂREM CIUDAȚI ÎN OCHII ALTORA, DAR VIAȚA NOASTRĂ ESTE DESPRE NOI!

,,Aveam obiceiul să mă plâng de oameni. Uh, ce mult o făceam!  X era un mincinos că îmi promisese cea mai cea relație, celălalt nu făcea nimic, prietena aia era mega-enervantă și îmi strica mie ziua absolut minunată, vecinii niște bârfitori care nu mă lăsau să trăiesc liniștită , copilul nu mă asculta deloc, părinții vai si-amar, vai, vai ce viață tristă aveam eu!” Veșnic nemulțumită, veșnic trisă. Era o alegere, o știu abia acum cu certitudine.

Îmi plăcea să mă victimizez

Când mi s-a spus ,, tu accepți viața asta , ție îți place să fii jos, să plângi și să te plângi” am sărit ca arsă. Cum adică mie îmi place să fiu nefericită? Cui îî place să plângă și să se plângă, să fie veșnic nemulțimit de viața lui? Uite, mie îmi plăcea. Inconștient, desigur, dar îmi plăcea, pentru că așa crescusem, cu programe, cu umilințe, fusesem victimă ani la rând, toată viața mea de fapt.

Nu știam să fiu altfel, să simt altfel, să supraviețuiesc altfel. Vă imaginați că nici acum nu sunt perfectă și că mai intru in rolul de victimă, dar mă observ. Îmi revin imediat și îmi iau puterea înapoi, pentru că totul stă în mâinile mele. Viața mea e în mâinile mele și nimeni pe lumea asta nu poate să mă facă să trăiesc altfel decât îmi doresc, să accept în viața mea oameni care nu-mi fac bine, situații dureroase, relații toxice.

Se spune că scopul pentru care venim pe pământ este să învățăm lecția iubirii necondiționate. Ca să ajungem acolo trecem prin tot felul de lucruri, întâlnim tot felul de oameni, situatii, tocmai ca să învățăm , să creștem, să evoluăm. Noi alegem dacă învățăm sau nu, dacă repetăm până pricepem  ce avem de priceput sau dacă ne oprim din a face aceeași greșeală.

Viața este despre asumare, responsabilitate, puterea interioară

Am înțeles asta târziu și tare îmi este că nu suficient de bine. Încă fac greșeli, încă mă atașez de oameni, greșesc, spun vorbe la nervi, critic, judec, pun etichete. Se întâmplă tot mai rar. Atunci când sunt rănită, când nu sunt bine cu mine, când uit că EU am permis să se întâmple niște lucruri în viața mea.  Eu am dat voie unor oameni să se folosească de mine, să mă trateze în vreun fel.

Eu puteam să nu accept la fel de bine cum am acceptat, aici este despre asumare, responsabilitate, puterea interioară.  Și tot greșind , tot acceptând jumătăți de măsură, prietenii toxice, relații și mai toxice, iubiri cu porția, am înțeles ceea ce mi-a spus bunica printre cuvinte toată copilăria: fata mea, în viață trebuie să-ți porți rănile cu grijă și-n loc de ochi de triști să arăți iubire. 

Da, să-mi port rănile cu grijă pentru că sunt ale mele și eu am permis să fie, nu-i vina nimănui și nici măcar a mea. Nu e despre vină și vinovați, e despre acceptare. Să râd  cu ochii căci de plâns au plans destul și vor mai plânge poate, dar nu pentru orice și nici pentru oricine. Unele lucruri, unii oameni , unele situatii nu se pot schimba, pur și simplu.  Să iubesc și să mulțumesc că am pe cine, că pot s-o fac și că trăiesc.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here