Sarbatorile au trecut

Da. Fuse si se duse. Nu le-am simtit. Este primul an cand nu am ,, vibrat” in Ajunul Craciunului. Poate pentru ca cel mare nu a fost langa mine ca sa il vad cum se bucura de cadouri, poate pentru ca cea mica nu a avut una dintre cele mai linistite zile ale ei, poate pentru ca…dar ideea este ca NU am simtit emotiile alea pe care le simteam atunci cand eram fata la bunica, sau iubita sotului meu.

Chiar faceam misto de sot si ii ziceam ca eu cred ca de acum rolul meu de sarbatori este sa stau la cratita si sa lustruiesc podele ca sa simta si copiii mei ce am simtit eu in copilarie. El ma incurajeaza si spune ca este doar o perioada in care Bia ne da toate planurile peste cap. Eu ma simt altfel de cand sunt mama pentru a doua oara. Nu neaparat mai batrana( ma scuzati), dar parca mai matura, responsabila, uneori prea simt ca ma apropii de 30.

In concluzie ziua de sambata a fost una ca oricare caci tot am eu zi de curatenie generala in fiecare sambata. Am ascultat aceeasi colinda de un milion de ori, apucam sa sterg un fir de praf si auzeam din dormitor un ,, waaa”, mai dadeam cu aspiratorul in dormitor, apoi aduceam tot gunoiul din sufragerie si uite asa am dat de cateva ori bune cu aspiratorul. In final, la miezul noptii am reusit sa pun sarmalele pe foc si sa termin curatenia in bucatarie.

Aveam un covor de schimb pentru bucatarie, dus la spalatorie inca din august, inainte sa nasc. Am avut surpriza de a-l gasi exact asa cum l-am dus, asa ca acolo s-au innecat corabiile si am zis ca nu cunosc un om mai ghinionist decat mine.

Revelionul nu a existat practic. Am fost pur si simplu epuizati. Pe Bia o apuca durerile atunci cand iti este lumea mai draga si am facut Revelionul cu ea plimband-o de la unul la celalat, gen:,, ia-o tu ca ma duc sa mai bag o gura de cafea si 3 de aer neplans, apoi mi-o punea mie sotul in brate, ia-o tu ca ma duc sa mai prajesc o chiftea” .

Dupa ce a trecut de ora 00:00 si toata lumea s-a linistit aveam sa aflu de tragedia ce se intamplase cu verisoara mea. De atunci…imi este iar frica de moarte, de tot ce inseamna viata asta, cat de imprevizibila poate fi. Stim ca putem sfarsi in orice moment si totusi refuzam sa credem ca noua ni se poate intampla. Ma gandeam asa…uneori chiar este ironica viata asta, asa cum spunea si Roxi, prietena mea. O fata, 19 ani, insarcinata, astepta sa nasca. In noaptea de Revelion moare. Si gata. Atat a fost. In urma ei ramane un sot, raman frati, dar mai ales raman niste parinti. Ramane o mama la care eu nu prea am ce sa-i spun. Ce poti sa ii spui unei mame care si-a pierdut copilul?

In concluzie…vreau sa plec la munte! Sunt epuizata si sarbatorile astea nu mi-au placut deloc desi puteam sa jur ca vor fi cele mai frumoase. Cred ca am avut asteptari prea mari si asa se intampla mereu… De asa pentru anul asta nu astept nimic. O sa iau totul asa cum vine si o sa profit de fiecare om din viata mea caci vad ca primele ore din acest an m-au invatat despre viata si moarte !

Drum lin, Cristina, vei ramane mereu in gandul meu!

Lasă un răspuns