Terapia nu este un trend, un moft, o fiță

Mi se spune des ca sunt rea, imposibilă, de neînteles. Cred. Nu sunt mereu asa, defapt rea nu sunt niciodata, nu stiu ce înseamnă să ai sufletul rău. Poate rea de gură? Poate sunt. Sunt impulsivă, trăiesc la intensitate maximă tot ce mi se întâmplă. Și de bine și de rău. Pun suflet, mă implic, sufăr, sunt fericită. Și sunt rea, da, nu tac. Niciodată! Pentru mine terapia nu este un trend, un moft, o fiță, pentru mine este o necesitate și cred că așa este pentru fiecare om care fuge în cabinetul unui psiholog.

Terapia nu este un trend, un moft, o fiță

SURSA: Pixabay.com
SURSA: Pixabay.com

Stii, mi-am amintit de  femeile abuzate fizic, emoțional, psihic, lor li se spune după ce au primit o palmă, un șut în fund, un pumn în ochi că e numai vina lor, că sunt proaste de gură. Aud des că femeile sunt proaste de gură, inclusiv despre mine am crezut asta mult timp. Mai cred încă, altfel nu aș fi ajuns să o sun pe Eugenia Ozunu și să-i spun că vreau urgent să încep terapia. ,, Am nevoie. Acum! Bine, nu poti azi? Atunci maine, da? Pogrameaza-mă tu, oricand la orice oră. Eu vin, tu doar anunta-ma cand”.

Da, de ceva timp simt că mă sufoc, că nu mă mai găsesc pe mine, că atunci când mă privesc în  oglindă nu văd nici urmă de Eu. Simt că atunci când îmi privesc sufletul nu este al meu. Că eu cea bună și frumoasă m-am pierdut de mine și de lume. Și a rămas o umbră. Umbra mea. Nu, nu e vina nimănui. E despre mine și emoțiile, trecutul, frustrările mele. Doar despre mine. Despre cât de slabă am fost, despre câte am permis să mi se întâmple, despre tot ce s-a petrecut cu sau fără voia mea în cei 31 de ani.
Nu am fugit niciodată de terapie, de psihologi, de prieteni, de oameni, dimpotrivă, îmi doream să ajung încă din adolescență la psiholog. ( ar fi fost altul cursul vieții mele, poate). Am avut prietene cărora le-am povestit tot despre mine. Am plătit cumva,dar încă cred în prietenii.
În ultima vreme, da, am evitat. Am evitat să vorbesc despre mine( ceea ce nu mă caracterizează)
Am evitat să analizez situația în care mă aflu. ,,Ce se întâmplă? Toate familiile au probleme, o căsnicie trece prin multe etape, când ești mamă și veșnic obosită e normal să vezi viața în gri spre negru, să vină primavara mai târziu. „
Nu, eu nu cred că atunci când ești mamă viața ta se termină, dimpotrivă, cred cu tărie că viața adevarată începe atunci când în palmele tale stau două sau mai multe mâini mici și pufoase. Cred cu tărie că nu am ceva mai frumos, mai bun și mai minunat pe lumea asta în afară de copiii mei. Și totuși nu mai sunt o mamă bună. Reușesc să țip, să mă enervez la orice oră din zi și noapte, să mă simt si sa mi se spună că sunt rea și nebună în același timp. Și toate astea or fi de la oboseală, dar mai sunt de la ceva…

Da, am reușit să mă pierd și vreau să mă regăsesc. Știu că pot să fiu cea mai bună variantă a mea, dar știu că nu o pot face singură. Nu pot să lupt cu toate câte mi-a servit viața, cu greșelile pe care le-am făcut, cu lucruri și fapte urâte pe care le-am acceptat, cu un trecut care mă macină și un prezent care a ajuns să doară. Nu, nu sunt nebună dacă am ales să merg la terapie. Asta înseamnă că mi-e dor de mine, cea fără răni, că îmi doresc să fiu calmă pentru copiii mei, înseamnă că abia acum încep să realizez că merit și eu un loc în viața mea, primul, căci iubirea de sine nu înseamnă egoism.

Da, vreau să învăț să respect oamenii mai mult, dar mai ales să mă respect pe mine. Să nu mai arunc cu vorbele grele, dar nici să nu le mai accept în viața mea. Vreau să fiu bine, nu să fiu în trend. Vreau să trăiesc, nu să mimez fericirea. Vreau să fiu normală într-o lume în care ne este greu să fim asumați, să avem grijă de sufletele noastre, să înțelegem că este important aspectul fizic, dar că adevarata frumusețe vine din interior.

Nu mai sunt frumoasă oricâte tone de rimel, fond de ten, rujuri și farduri aș pune pe fața mea. Nu mai sunt frumoasă, oricât aș încerca să schimb tunsoarea, să mă fac mov, verde sau albastru la păr. Nu mai sunt frumoasă nici îmbrăcată nici dezbracată. Nu mai sunt, pentru că sufletul meu nu se hrănește cu bani, cu haine, farduri și modă. Sufletul meu are nevoie de iubire și nu o găsește nici în sex, nici în cafeaua adusă la pat, nici în cele mai gustoase feluri de mâncare. Îmi duc sufletul la doctor. Îl pun acolo în fața lui și îl las să scoată tot din el. Tot ce a fost rău și a durut. Tot ce a plâns și a strigat. Îl las fără regrete și nu îl iau inapoi până când nu va fi vindecat și pregătit să primească ceea ce merită cu adevărat pentru că bunica mea mi-a spus printre cuvinte de când eram micuță: ,, Tu meriți iubire, mamă!”
Da, merit iubire, dar cine să mă iubească dacă eu nu mă mai iubesc?
Iubirea de sine nu  înseamnă că ești un om egoist, înseamnă altceva, un ceva pe care eu nu l-am trăit de multă vreme, dar poate că acum e vremea mea.
Dragilor, femeilor, mamelor, nu fugiți de terapie, mergeți și vindecați-vă sufletele! Toți avem nevoie, nu suntem bolnavi, nu e un trend, e o necesitate!

 

Lasă un răspuns

%d blogeri au apreciat: