Ultima carte a Ioanei a fost prea despre mine.

Nu ştiu şi nici nu îmi place să fac recenzii la cărți. Vă spun asta ca să nu aveți pretenția de a citi o recenzie în adevăratul sens.

Sunt primul om care a primit cartea Ioanei. Chiar de la ea. Cu autograf şi îmbrățişări. Poate că o merita altcineva, poate că eu, habar nu am. Nu aş fi crezut că voi ajunge să primesc prima carte a Ioanei nici dacă am fi programat noi acest lucru, dar toate se întâmplă cu un scop,nu?

Când am primit cartea eram sigură că voi  citi pe drum cel puțin 50 de pagini. Numai că drumul de la Bucureşti către Craiova a fost cu febră, plânsete şi oboseală. Ajunsă acasă am pus-o bine fix pe masuța de lângă patul meu ca să citesc în timp ce dorm copiii. Am fost convinsă că nu vor trece mai mult de cinci zile şi o voi termina. Eram convinsă că imediat vă voi povesti despre ea pe blog, numai că…

Am început să citesc cartea şi să nu conştientizez că este scrisă de Ioana. Nu de Ioana pe care o ştiam eu de atâta vreme şi pe care o îmbrățişasem în urmă cu puțin timp. Nu e de bine sau de rău. Spun doar că această carte este scrisă altfel. La fel de bine, dar altfel.

Nu am putut să citesc mult într-o seară! În nici o seară. M-a durut! M-a făcut să nu-l mai văd pe Andrei, ci pe un om după care mi-au fugit mințile şi sufletul mulți ani. Lola eram eu. Nu în totalitate. Lola făcea tot ce eu nu am îndrăznit, dar aş fi vrut să fac. Oana era prietena mea din copilărie, dar de la un punct…Oana am fost eu şi a durut ca naiba! Fiecare personaj din cartea aia a fost asociat cu un om care trecuse prin viața mea şi lăsase urme adânci, răni pe care mi-am dat seama că nu am ştiut niciodată să le vindec.

Au trecut mai bine de două săptămâni şi eu nu m-am desprins de poveste. I-am dat cartea unei prietene bune, care ştiu că se va regăsi mult în ea. Nu am cartea în casă, dar am povestea în suflet şi mărturisesc cinstit că nu cred că o voi uita vreodată.

Pentru că imi vine uneori să-i scriu Ioanei şi să o întreb dacă Lola s-a căsătorit.

Pentru că vrând să dau din hăinuțele Biancăi am dat peste o rochicioară cu galben,  ca cea a  Minei şi nu am putut să mă desprind de ea.

Pentru că mă gândesc des la Oana. Şi atunci când stau cu soțul şi copiii mei, şi atunci când mă privesc în oglindă, şi atunci când fac curățenie.

Dacă recomand cartea Ziua în care la capătul celălalt al iubirii nu a mai fost nimeni?   DA! DA! DA!

Poate o să vi se pară ciudat că recomand ceva ce pe mine m-a durut, însă am să vă spun ceva: Dacă eu încă nu mă desprind de această este pentru că încă vindec răni, încă înțeleg lucruri, încă iert oameni.

Da, acum nu mai sunt frustrată că omul pe care eu l-am iubit şi visat mulți ani de la despărțire nici nu mă salută.

Nu mai disper când în viața mea nu e totul roz, ştiu că o casnicie trece prin multe etape.

Si cel mai important…am să vă mărturisesc ceva pentru care mulți mă veți judeca. Sunt împotriva avortului. Categoric. Cu toate astea am spus mereu că dacă aş fi aflat la un ecograf că în pântecele mele creşte un copil bolnav, aş fi renunțat la sarcină. Mi-e ruşine cu mine că am gândit aşa. Nu ştiu dacă aş fi făcut-o, dar am gandit-o si spus-o până şi medicului meu. Ce aş face acum? Aş muri de gât cu cel care mi-ar spune să renunț la copilul meu indiferent de cum ar urma să se nască acesta. O să aflați din carte de ce gândesc acum aşa.

Cartea asta m-a durut, dar mai mult m-a învățat. Despre oameni, despre viață, despre iubirea fără margini. Cartea asta m-a făcut să rămân zglobie ca Lola şi să iubesc cu toata ființa ca Oana.

Multumesc, Ioana!

 

4 thoughts on “Ultima carte a Ioanei a fost prea despre mine.

Lasă un răspuns

%d blogeri au apreciat: