Ultima oara cand am fugit de tata

Era ziua mea. Imi aruncasem singurele haine pe care le aveam in geanta pe care o purtam pe oriunde ma ducea viata si fugisem la bunica.

 

Simteam nevoia sa plang cuiva in tacere. Fara cuvinte. Sa ma uit in ochii cuiva si sa inteleaga ca nu sunt bine, dar ca nici nu vreau sa spun ce ma doare. Nu stiam nici eu. Nu imi gaseam locul. Nu aveam mama, nu aveam tata. Teoretic. Practic ii aveam, dar nu langa mine.

Implineam 22 de ani! Aveam in mine un pui de om cat un bob de mazare. Si fugisem de taica’su.

Ma vedeam un copil in care creste un alt  copil si nu eram sigura ca voi sti sa-i ofer mai mult decat toata dragostea mea. Nici nu aveam altceva. Dar il aveam pe el. Si imi spuneam ca nu voi mai fi a nimanui niciodata. Ca eu voi fi mama cuiva si cineva va fi copilul meu. Ca noi ne vom avea unul pe celalalt.

M-a asteptat bunica in ulita asa cum o face de obicei. A venit spre mine ca sa imi care plasele.

-hai ca vine si tac’tu saptamana asta. A ajuns in tara. Mi-a spus fericita.

– Atunci plec eu! I-am raspuns cu o ura pe care nu o sa mi-o iert niciodata si cu un orgoliu care m-a invatat cat de mult poate sa ma coste.

-Ce ai, ma, mama, ma? E tatal tau! S-a schimbat, nu mai bea. E cu femeia aia de atatia ani. Uite,vine sa dea de permis!

– Nu! Eu nu am tata!

– ei, nu mai fi asa incapatanata ca ai de pierdut in viata!

-ce sa mai pierd? Ce pot eu sa mai pierd?

– hai, hai vino in casa ca esti gravida si e frig. Da barbatu’tau  de ce nu veni cu tine?

– E la munca… am mintit-o ca sa nu-i spun adevarul.

Am stat pana in ziua in care am crezut ca va veni tata ca sa o vada pe bunica. Sa isi vada familia. Sa isi revada satul lui. Sa treaca pe la prieteni. Stiam ca si-ar dori ca sa ma vada si pe mine, dar era modul meu de a-l pedepsi pentru ziua in care imi spusese cu doi ani in urma ca el nu are fata.

De atunci nu mai vorbisem cu el. De atunci imi lipsise mult, dar nu il cautam si nu ma cauta. De atunci nu ma mai sunase ca sa imi spuna ca el nu vrea ca eu sa ma marit vreodata, dar ca in acelasi timp i-ar placea sa ma vada mireasa. De atunci nu ma mai certase ca am cheltuit multi bani sau ca mi-am tuns parul. De atunci nu mai auzisem vocea care imi rasuna si azi in minte: ,, fata mea, zanica mica”

M-am intors la omul care nu imi promitea nimic doar  ca sa fug de tata. Sa nu il vad. Sa nu il aud. Sa nu imi spuna nimic.

In noaptea aia a plecat pentru totdeauana. Ca sa nu il mai vad niciodata. Ca sa nu il mai aud. Ca sa nu imi mai spuna. Ca sa nu-l mai am.

Tata, stii…eu nu o sa mi-o iert vreodata! Eu am invatat ca orgoliul imi fura clipe si oameni. Ca inghite vieti si se imbata cu lacrimi. Ale mele.

Ultima data cand l-am vazut m-a tinut pe genunchii lui. Semanam ca doua picaturi de apa. Si azi semanam. Ca doua lacrimi. Ale noastre.

Da, bunico! Am avut ce sa pierd, dar nu am avut minte ca sa recunosc!

Lasă un răspuns