Ultima oară când am fugit de tata

Era ziua mea. Imi aruncasem singurele haine pe care le aveam în geanta pe care o purtam pe oriunde mă ducea viața și fugisem la bunica.

 

Simțeam nevoia să plâng cuiva în tăcere. Fără cuvinte. Să mă uit în ochii cuiva și să înțeleagă că nu sunt bine, dar că nici nu vreau să spun ce mă doare. Nu știam nici eu. Nu imi găseam locul. Nu aveam mamă, nu aveam tată. Teoretic. Practic îi aveam, dar nu lângă mine.

Împlineam 22 de ani! Aveam în mine un pui de om cât un bob de mazăre și fugisem de taică’su.

Mă vedeam un copil în care crește un alt  copil și nu eram sigură ca voi ști să-i ofer mai mult decîât toată dragostea mea. Nici nu aveam altceva, dar îl aveam pe el și Îmi spuneam că nu voi mai fi a nimănui niciodată. Că eu voi fi mama cuiva și cineva va fi copilul meu. Că noi ne vom avea unul pe celălalt.

M-a așteptat bunica în uliță așa cum mă așteaptă de fiecare dată. A venit spre mine ca să-mi ia plasele.

-Hai că vine și tac’tu săptămâna asta. A ajuns în țară. Mi-a spus fericită.

– Atunci plec eu! I-am răspuns cu o ură pe care nu o să mi-o iert niciodată și cu un orgoliu care m-a învătat cât de mult poate să mă coste.

-Ce ai, mă, mamă, mă? E tatăl tău! S-a schimbat, nu mai bea. E cu femeia aia de atâția ani. Uite, vine ca  să dea de permis!

– Nu! Eu nu am tată!

– Ei, nu mai fi așa încăpățânată că ai de pierdut în viață!

-Ce să mai pierd? Ce pot eu să mai pierd?

– Hai, hai vino în casă că ești gravidă și e frig. Da barbatu’tău  de ce nu veni cu tine?

– E la muncă. Am mințit-o ca să nu-i spun adevărul.

Am stat până în ziua în care am crezut că va veni tata ca să o vadă pe bunica. Să-și vadă familia. Să-și revadă satul lui. Să treacă pe la prieteni. Știam că și-ar dori ca să mă vadă și pe mine, dar era modul meu de a-l pedepsi pentru ziua în care îmi spusese cu doi ani în urmă că el nu are fată.

De atunci nu mai vorbisem cu el. De atunci îmi lipsise mult, dar nu îl căutam și nu mă căuta. De atunci nu mă mai sunase ca să -mi spună că el nu vrea ca eu să mă mărit vreodată, dar că în același timp i-ar plăcea să mă vadă mireasă. De atunci nu mă mai certase că am cheltuit mulți bani sau că mi-am tuns părul. De atunci nu mai auzisem vocea care îmi răsună și azi în minte: ,, fata mea, zânică mică

M-am întors la omul care nu îmi promitea nimic doar  ca să fug de tata. Să nu îl văd. Să nu-l aud. Să nu-mi spună nimic.

În noaptea aia a plecat pentru totdeauana. Ca să nu îl mai vad niciodată. Ca să nu îl mai aud. Ca să nu îmi mai spună. Ca să nu-l mai am.

Tată, știi…eu nu o să mi-o iert vreodată! Eu am învățat că orgoliul îmi fură clipe și oameni. Că înghite vieți și se îmbată cu lacrimi. Ale mele.

Ultima dată cănd l-am vazut, m-a ținut pe genunchii lui. Semănam ca două picături de apă. Și azi semănăm. Ca două lacrimi. Ale noastre.

Da, bunico! Am avut ce să pierd, dar nu am avut minte ca să recunosc! L-am pierdut pe tata și mi-e dor, și frig, și doare!

Lasă un răspuns

%d blogeri au apreciat: